Cine triază, când nimeni nu dovedește?

Să recapitulăm unde am ajuns. Akerlof a arătat ce se întâmplă cu o piață când cumpărătorul nu poate verifica calitatea: totul se plătește la prețul mediu, cei mai buni pleacă, nu rămâne decât mediocritatea. Spence a arătat ușa de ieșire pe partea vânzătorului: emiterea unui semnal credibil — o declarație pe care doar cei care spun adevărul și-o pot permite să o emită.

Dar o întrebare rămăsese deschisă la finalul articolului precedent: ce se întâmplă când vânzătorul nu semnalează? Când semnalele sunt moarte — etichete gratuite, promisiuni interschimbabile — rămâne cumpărătorul condamnat să cumpere orbește?

Nu, răspunde al treilea om al Nobelului din 2001. Când vânzătorul nu dovedește nimic, cumpărătorul este cel care organizează trierea. Joseph Stiglitz a dat un nume acestui mecanism: screening-ul.

O precizare înainte de a merge mai departe. Stiglitz este un economist clivant — pozițiile sale privind globalizarea, instituțiile internaționale sau politicile publice fac obiectul unor dezbateri, și fiecare este liber să gândească ce vrea despre ele. Nu acesta este subiectul nostru. Ce preluăm aici sunt două mecanisme pe care le-a descris cu precizie, și care funcționează independent de ce se gândește despre rest. Primul este microscopic. Al doilea este planetar.

Trierea prin acte

Screening-ul este semnalul inversat. La Spence, partea informată (vânzătorul, candidatul) face primul pas și emite semnalul. La Stiglitz, partea neinformată este cea care concepe un dispozitiv care îl obligă pe celălalt să se dezvăluie — nu prin declarațiile sale, ci prin alegerile sale.

Exemplul canonic vine din asigurări. Un asigurător nu poate ști cine este prudent și cine este temerar — și toată lumea se declară prudentă. Atunci el nu mai întreabă: propune un meniu. Un contract scump fără franșiză, un contract ieftin cu o franșiză mare. Șoferul temerar, care știe că va avea un accident, alege primul. Prudentul îl alege pe al doilea. Fiecare s-a triat singur, printr-un act care îl costă, nu printr-o promisiune care nu costă nimic.

Este o idee de o amploare imensă: când vorba este gratuită, faceți actele să vorbească. Un dispozitiv de screening bine conceput face minciuna inutilă — nu interzisă, inutilă. Minciuna nu mai aduce nimic, întrucât nu mai sunt cuvintele cele citite.

Screening-ul se află deja în cantinele noastre

Acest mecanism nu este o abstracție: Franța este pe cale să-l implementeze la scară largă, aproape fără să știe.

Legea EGalim fixează pentru alimentația publică colectivă — cantinele școlilor, spitalelor, administrațiilor noastre — obiective de produse durabile și de calitate. Priviți ce produce asta mecanic: cantina nu se mai poate mulțumi cu declarațiile furnizorilor săi. Pentru a da seamă de obiectivele sale, are nevoie de elemente verificabile — origini stabilite, calități atestate, volume documentate. A devenit, în sensul lui Stiglitz, o parte neinformată care își concepe propriul dispozitiv de triere: dovediți, sau nu veți fi referențiați.

Mii de cumpărători publici, cumpărând milioane de mese, în curs de a trece de la regimul promisiunii la regimul dovezii: este unul dintre cele mai mari dispozitive de screening instalate vreodată într-o filieră alimentară. Și are o proprietate remarcabilă — este orb la discurs. Furnizorul care comunică bine, dar nu dovedește nimic, pierde acolo avantajul pe care îl deținea dintotdeauna asupra celui care face bine, dar comunică prost.

Screening-ul care nu a avut loc niciodată

Să urcăm acum la scară, căci Stiglitz și-a petrecut a doua jumătate a carierei pe aceeași întrebare, pusă unor economii întregi: ce se întâmplă când niște piețe se deschid una către alta fără dispozitiv de triere?

Răspunsul său încape într-o expresie rămasă celebră: globalizarea a fost prost gestionată. Critica sa — pe care o poți împărtăși sau nu în versiunea ei generală — nu privește deschiderea piețelor în sine. Privește deschiderea fără simetrie: reguli pentru unii, scutiri de facto pentru alții; exigențe pe dinăuntru, controale ușurate la frontieră.

Tradus în termenii acestei serii: globalizarea alimentară este o deschidere fără screening. Am deschis rafturile noastre înainte de a construi dispozitivul care obligă ceea ce intră să se dezvăluie. Produsul importat accede la piața europeană pe baza unor documente pe care nimeni nu le confruntă, în timp ce producătorul de aici suportă controale foarte reale. Nu este o problemă de deschidere. Este o problemă de triere — exact cea a asigurătorului care ar vinde același contract prudentului și temerarului, la același preț, pe simplă declarație.

Dezbaterea pe care o putem în sfârșit avea

În articolul precedent promisesem că vom reveni la întrebările pe care importul masiv le pune filierelor — și suveranității alimentare. Iată-ne aici, iar ocolul prin Stiglitz permite să le punem corect.

Da, volumul importurilor poate fi o problemă reală pentru o filieră: secțiuni întregi ale producției noastre — fructe, legume, carne de pasăre — regresează an de an în fața unor produse care nu au suportat aceleași costuri. Și da, suveranitatea alimentară este o miză serioasă: o țară care nu mai știe să producă ceea ce mănâncă și-a pus farfuria în mâinile altora.

Dar iată punctul pe care dezbaterea publică îl ratează aproape întotdeauna: suveranitatea începe cu informația. Înainte de a decide ce vrem să protejăm, să dezvoltăm sau să lăsăm pieței, trebuie mai întâi să știm ce intră, de unde, produs cum. O țară incapabilă să verifice ce ajunge în farfuriile ei și-a pierdut deja o parte din suveranitate — indiferent de înălțimea frontierelor sale. Autarhia nu este un răspuns; nici orbirea. Între cele două, se află trierea: o exigență de dovadă opozabilă tuturor, care nu închide ușa nimănui, dar nu crede pe nimeni pe cuvânt.

Aceasta este veriga pe care o construim cu VeraTrace: a le da cumpărătorilor — cantine, restaurante, distribuitori — instrumentul de screening care le lipsește. Un registru al celor care dovedesc, unde pașaportul unui produs spune ce au stabilit faptele, nu ce povestește marketingul. Producătorul de aici câștigă acolo recunoașterea a ceea ce face cu adevărat; producătorul de altundeva câștigă accesul pe care îl merită dovezile sale; iar dezbaterea despre ce vrem să mâncăm poate în sfârșit să se țină pe fapte.

Rămâne o ultimă întrebare, și este deranjantă: dacă opacitatea costă atât de scump pe toată lumea — producători, cumpărători, state — de ce durează? Răspunsul unui economist de la Chicago încape în trei cuvinte: pentru că aduce profit. Cui, și de ce se schimbă acum — întâlnire cu Ronald Coase.