De ce opacitatea aduce profit

Articolul precedent s-a încheiat cu o întrebare deranjantă. Akerlof a arătat că opacitatea sărăcește piețele. Spence și Stiglitz au arătat cum se iese din ea — prin semnal, prin triere. Toată lumea ar avea deci interes la transparență: producătorii, cumpărătorii, statele. Atunci de ce este opacitatea atât de robustă? De ce supraviețuiește cincizeci de ani de teorie economică, treizeci de ani de scandaluri alimentare, douăzeci de ani de etichete de calitate?

Cel mai onest răspuns încape în trei cuvinte: pentru că aduce profit.

Pentru a înțelege cui, și de ce nu este un scandal, ci o structură, este nevoie de un al patrulea economist. Ronald Coase, laureat al premiului Nobel din 1991, nu a lucrat asupra informației ascunse ca precedenții trei. A pus o întrebare și mai elementară — atât de elementară încât nimeni nu o pusese înaintea lui.

Întrebarea de o sută de ani

În 1937, Coase are douăzeci și șase de ani și publică un articol intitulat „Natura firmei”. Întrebarea sa: dacă piața este atât de eficientă, de ce există întreprinderile? De ce nu se schimbă totul direct, prin bună înțelegere, între indivizi?

Răspunsul său a fondat o secțiune întreagă a economiei moderne: pentru că folosirea pieței costă scump. A găsi furnizorul potrivit costă. A verifica ce vinde costă. A negocia costă. A te asigura că respectivul contract va fi onorat costă. Coase a dat un nume acestor frecări: costurile de tranzacție. Și a tras din asta o lege de o amploare imensă: organizațiile — întreprinderi, cooperative, filiere, intermediari — nu există din întâmplare sau prin parazitism. Ele există acolo unde reduc costuri de tranzacție. Și se reorganizează de fiecare dată când aceste costuri se schimbă.

Rețineți această lege. Ea explică toată structura lanțului alimentar — și anunță ce i se întâmplă acum.

La ce servesc cu adevărat intermediarii

Să aplicăm Coase la ceea ce separă un legumicultor de o farfurie.

Între cei doi: angrosiști, piețe de interes național, centrale de achiziții, procesatori, distribuitori. Discursul facil — se aude la fiecare criză agricolă — constă în a vedea în acest lanț o acumulare de paraziți. Coase interzice această ușurință. Dacă aceste verigi există, este pentru că rezolvă probleme reale: a agrega volume pe care niciun restaurator nu s-ar duce să le caute fermă cu fermă, a netezi sezonalitatea, a garanta plata, a susține logistica frigului, a absorbi nevânzutul. Toate acestea sunt costuri de tranzacție reale, iar cel care le preia merită marja lui. Un lanț alimentar fără intermediari nu este un ideal — este șaizeci și șapte de milioane de consumatori făcând turul fermelor.

Dar Coase permite de asemenea să punem întrebarea pe care discursul facil o ratează: în marja fiecărei verigi, ce parte plătește un serviciu prestat, și ce parte plătește altceva?

Căci există un cost de tranzacție deosebit în alimentar, cel mai scump dintre toate: verificarea. De unde vine acest lot? Ce a suferit? Ce spune avizul de livrare este adevărat? Timp de un secol, a răspunde la aceste întrebări a fost atât de costisitor încât aproape nimeni nu plătea pentru asta. Și atunci când verificarea este de neplătit, cel aflat la mijlocul lanțului deține ceva prețios: este singurul care știe ce a cumpărat, de la cine, și în ce stare. Amontele nu vede unde merge producția sa; avalul nu vede de unde vine aprovizionarea sa. Între cei doi, informația se oprește — iar această întrerupere are un preț.

Aceasta trebuie numită renta opacității: fracțiunea dintr-o marjă care nu remunerează nici logistica, nici agregarea, nici riscul — doar faptul că nimeni nu poate compara. Nu este monopolul niciunei profesii. Nu este necinste: este un echilibru al lui Coase, perfect rațional, în care asimetria de informație persistă pur și simplu pentru că dizolvarea ei costa mai mult decât suportarea ei. Nimeni nu a construit opacitatea. Ea este reziduul a ceea ce era prea scump de verificat.

Ce se întâmplă când un cost se prăbușește

Iată acum de ce Coase este economistul cel mai actual din această serie. Legea lui nu spune doar de ce există lanțurile — spune ce li se întâmplă când un cost de tranzacție se prăbușește. Răspuns: nu dispar, se reorganizează în jurul noului cost.

Istoria a verificat-o de fiecare dată. Containerul a prăbușit costul transportului: comerțul mondial s-a reorganizat. Internetul a prăbușit costul căutării de informație: meserii întregi de punere în legătură s-au reinventat — agențiile de turism nu au dispărut, dar niciuna nu mai trăiește din simpla deținere a unui catalog pe care clientul nu îl putea consulta.

Or, am văzut, în articolul despre Spence, ce cost se prăbușește acum în alimentar: cel al dovezii. Senzori la câțiva euro, fapte de producție datate în momentul în care se produc, inteligență artificială care confruntă continuu ceea ce un auditor verifica prin sondaj. Verificarea, ieri de neplătit, tinde spre costul marginal zero.

Legea lui Coase permite atunci o predicție precisă — și este mai subtilă decât „sfârșitul intermediarilor”. Când costul verificării se prăbușește, fiecare verigă a lanțului își vede marja expusă unei întrebări noi: ce remunerează ea exact? Cel a cărui marjă plătește un serviciu real — logistica, volumul, riscul, frigul — nu are nimic de temut: utilitatea lui devine, dimpotrivă, vizibilă, deci apărabilă, poate chiar mai bine plătită decât înainte. Cel a cărui marjă conținea o rentă a opacității vede această componentă, și numai pe ea, topindu-se. Transparența nu suprimă verigile. Suprimă penumbra dintre verigi — și reevaluează fiecare la ceea ce aduce cu adevărat.

Iată de ce transparența alimentară nu va veni nici prin virtute, nici prin decret, ci prin economie: nu atunci când toată lumea o va dori, ci atunci când verificarea va costa mai puțin decât neverificarea. Suntem aproape acolo.

Registrul ca infrastructură

Exact acesta este pariul VeraTrace: a construi infrastructura care face să treacă verificarea de la regimul auditului — rar, scump, prin sondaj — la regimul fluxului — continuu, automat, la un cost marginal aproape nul. Un registru al celor care dovedesc, unde pașaportul unui produs însoțește produsul, de la parcelă până la farfurie, prin toate verigile.

Și trebuie spus clar, pentru că Coase ne-a învățat asta: acest registru nu este îndreptat împotriva lanțului. Angrosistul care susține lanțul de frig, piața de gros care agregă oferta a trei sute de ferme, distribuitorul care aduce produsul la îndemână — toți prestează servicii pe care dovada le va face în sfârșit vizibile, deci valorizabile. Singurul lucru pe care registrul îl face imposibil este facturarea ignoranței celuilalt. Este o veste proastă pentru o componentă a marjei. Nu este o veste proastă pentru nicio meserie.

Rămâne atunci ultima întrebare a acestei serii. Dacă dovada devine activul central al lanțului alimentar — mai prețioasă decât marca, mai durabilă decât eticheta — atunci: cui îi aparține? Cine guvernează registrul? Istoria recentă este plină de platforme de date agricole care au murit din cauza unui răspuns greșit la această întrebare. Se întâmplă că o economistă și-a dedicat viața guvernanței a ceea ce nimeni nu trebuie să dețină singur — și că este prima femeie care a primit premiul Nobel pentru economie. Întâlnire cu Elinor Ostrom.